Matei 22:1-46 | Itinerar Biblic | Episodul 92

Itinerar Biblic

Continuăm să-L însoțim pe Mântuitorul Isus Hristos pe drumul dificil către împlinirea destinului Său uman – răstignirea, și ea în sine o culminație crudă și tragică. Deși toată viața Și-a trăit-o în umbra crucii, imaginea învățătura mărturia lucrarea Sa denotă continuu iubire și libertate, ascultare și smerenie în raport cu Tatăl ceresc, și-o mare pasiune pentru izbăvirea oamenilor – de aceea denumirea de „Mântuitorul” Îi este fără îndoială definitorie. Chiar dacă mulțimile așteptau de la El o altfel de salvare, El le-a oferit-o sistematic și finalmente pe cea cu adevărat fundamentală: mântuirea sufletului, iertarea păcatelor, asigurarea vieții veșnice. Singura condiție: întoarcerea către Dumnezeu și ascultarea de El, viețuirea după poruncile Lui și nu după setul de reglementări pe care polițiștii spiritului iudaic le propagau și le impuneau. În aceste condiții, desigur că nu putea exista compatibilitate și coabitare între establishmentul iudaic și revoluționarul învățător mesianic din Galileea. Dăm una după alta filele evangheliei scrise de Matei, vă reamintesc: se încheia episodul precedent (și capitolul 21 al scrierii) cu hotărârea conducătorilor religioşi că Isus trebuie să moară. „Căutau să-L prindă” (Matei 21:46) – înseamnă nu că El era de negăsit (tocmai venise la ei, în Ierusalim, aproape oferindu-li-Se!), ci că tot gândeau, pândeau și forțau momentul prielnic și cât se poate de discret, pentru că la momentul acela cota popularității Domnului Isus era maximă, iar liderii se temeau de mulţime. Capitolul 22 care ne stă înainte continuă confruntarea verbală dintre Domnul nostru și conducătorii religioşi. Mai întâi El le prezintă pilda nunții fiului de împărat, prin care Isus continuă răspunsul dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, început în discuţia din capitolul anterior.

Diferiți comentatori și cercetători au semnalat paralelismul acesei pilde cu pasaje de factură asemănătoare din ev. lui Luca (14:16-24) și din evanghelia apocrifă a lui Toma. Nu știm dacă variantele provin dintr-o sursă inițială, nu avem încă instrumentele necesare să stabilim ori să aplicăm criterii certe, lipsite de ambiguitate, istoricității și comparației variantelor acestei pilde, mai cu seamă că nu e deloc exclus ca Mântuitorul Însuși să fi repetat această pildă în diverse ocazii și poate chiar s-o aplice la diferite subiecte... de aceea, cel mai înțelept este să ne uităm pe textul care ne stă înainte așa cum ni l-a lăsat Matei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, și să extragem sensurile esențiale din el.

Pilda care urmează poate fi socotită drept una dintre cele mai semnificative spuse de Domnul despre perioada în care trăim noi.

Isus aluat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis (Matei 22:1).

Observaţi cuvântul iarăşi. Acest cuvânt neînsemnat indică faptul că Isus încă se adresează preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor menţionaţi în Matei 21:23. Ca parte a dialogului Domnului cu liderii religioși, în continuarea pildelor precedente (21:28-44), pare normal ca și tematica abordată de Isus să continue să sublinieze eșecul lor în a respecta și împlini cerințele lui Dumnezeu.

Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său (Matei 22:2).

În mod evident, acest împărat este Dumnezeu Tatăl, iar „fiul său” este Domnul Isus. Observaţi că El apelează la expresia „Împărăţia cerurilor” în locul Împărăţiei lui Dumnezeu, folosită în ultimele două pilde. Deci putem spune că această pildă este paralelă cu cele găsite în Matei 13. Aici, însă, accentul se pune pe motivația și maniera debutului acestei ere, mai degrabă decât pe sfârşitul acestei ere, ceea ce am văzut în Matei 13.

A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină (Matei 22:3).

Dumnezeu „a trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă.” Cine a fost poftit? Oile pierdute ale casei lui Israel – Domnul nostru şi-a trimis apostolii la ei, vă amintiţi. Iar în perioada Vechiului Testament, profeţii fuseseră mesagerii.

A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: „Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; junciişi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă (Matei 22:4).

Mesajele au repetate, perseverente, nuanțate, convingătoare. Care a fost răspunsul?

Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât (Matei 22:5–6).

Este cât se poate de clar vorba despre Israel care cu încăpățânare se opune, respinge invitaţia lui Dumnezeu... Ba mai mult: ucide mesagerii, și așa-I vor face și Domnului Isus!

Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oştilesale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea (Matei 22:7).

Fără îndoială, acest lucru se referă la distrugerea cetăţii Ierusalim din anul 70 d. Hr. de către împăratul roman Titus – eveniment viitor, la momentul în care pilda era spusă.

Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednicide ea (Matei 22:8).

Acum vom vedea o schimbare clară în ceea ce priveşte metoda şi maniera invitaţiei divine, şi ea se referă la vremea prezentă în care trăim noi. (Matei 22:9–10)

Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi. Robii au ieşit la răspântii, austrâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.

Dar vom vedea că prezența participanților nu e totul! Observaţi ce se întâmplă…

Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om carenu era îmbrăcat în haina de nuntă (Matei 22:11).

Ce este acea haină de nuntă? Precum în pildă, așa și-n realitate: invitaţia Regelui este pentru oricine, dar participarea trebuie să țină cont de cerinţele Regelui; altfel e pericol! Haina de nuntă este neprihănirea lui Hristos care este absolut esenţială pentru mântuire şi care este oferită tuturor celor ce cred. Apostolul Pavel vorbeşte despre această neprihănire atribuită: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire” (Romani 3:21-22) Toţi trebuie să aibă haina de nuntă, care e un fel de legitimație de acces!

„Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit (Matei 22:12).

Observaţi că omul respectiv n-a mai fost în stare să spună nimic! Aud pe câte unii afirmând că ei nu au nevoie să îl primească pe Hristos, că îşi vor asuma riscul înaintea lui Dumnezeu, și că intenţionează să-şi susţină cauza cu argumente. Ei bine, Domnul nostru a spus că omul acesta care nu a avea haina de nuntă a amuţit. Cred că autoritatea copleșitoare a lui Dumnezeu este cauza pentru asta! Aviz amatorilor de polemici cu Domnul!

Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l înîntunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căcimulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi” (Matei 22:13–14).

Depinde de tine dacă accepţi sau nu haina de nuntă – Hristos ţi-a oferit-o. Invitaţia a fost adresată tuturor, dar trebuie să participi în condiţiile Regelui. Alternativa e pieirea! Pilda se încheie cu o frază penetrantă ce devine aproape proverb, și se înscrie între cele care subliniază teza că ceea ce contează în orice este sfârșitul, nu începutul!

Acum, duşmanii lui Hristos trec la ultimul asalt, ceea ce vor să fie atacul final la adresa Domnului. Rând pe rând, irodienii, saducheii și fariseii vin cu prefăcute supușenie și interes și-L pun la încercare pe Isus, care nu doar că le răspunde, ci îi și ia la întrebări, în felul Său inegalabil și irezistibil – iar ei nu vor ști pe unde să scoată cămașa...

Irodienii vin întâi, cu întrebarea referitoare la plata tributului către Cezar. Saducheii vin cu o întrebare referitoare la înviere. Iar fariseii vor veni cu întrebarea despre cea mai mare poruncă a Legii. Vom constata imediat maniera admirabilă în care Domnul nostru le răspunde acestor oameni. Aş vrea să spun apăsat că una dintre dovezile dumnezeirii lui Isus este modul în care El le răspunde duşmanilor Săi.

Irodienii vin la Isus cu o întrebare care, de fapt, este legată de poziţia lor specifică. Ei erau un partid politic favorabil casei lui Irod şi care aşteptau ca cei din casa lui Irod să îi elibereze de sub jugul roman. Nu cred că irodienii pot fi consideraţi un partid religios pentru că ei aveau o puternică tentă politică. Se pare, însă, că fariseii se foloseau de ei, şi este foarte probabil ca mulţi dintre farisei să fi fost şi irodieni.

Observaţi că fariseii instigă primul atac împotriva Domnului Isus.

Atuncifariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, care I-au zis: „Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, dar, ce crezi? Se cade să plătim bir cezarului sau nu?” (Matei 22:15–17).

În mod evident, irodienii nu îi cereau părerea lui Isus. Ei aveau convingerile și practica lor; era o întrebare-capcană. Dacă El ar fi spus: „Nu, nu trebuie să plătiţi bir Cezarului” ar fi putut fi acuzat de trădare faţă de Roma, iar Roma domnea peste Israel în vremea aceea. Dacă ar fi spus: „Da, trebuie să plătiţi bir Cezarului,” însemna că nu are cum să fie adevăratul Mesia. Aproape că-și frecau mâinile de mulțumire că L-au prins pe Domnul la mijloc!

Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul birului.” Şi ei I-au adus un ban (Matei 22:18-19).

Domnul i-a numit aşa cum erau – făţarnici – și-așa cum lor nu le plăcea să accepte că sunt. Este notabil faptul că El a folosit banul lor. Adesea m-am întrebat: de ce nu a folosit vreuna dintre monezile Lui? Cred că pentru că nu avea niciuna. (Matei 22:20).

El i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el ale cui sunt?”

Ei foloseau mijlocul de plată al administraţiei romane, care era o monedă romană.

„Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21).

Răspunsul acesta este uimitor, deoarece implică mai mult decât doar răspunsul la întrebarea lor – ceea ce El a făcut cu siguranţă. În plus, El afirmă că ei îi datorează ceva Cezarului. Foloseau monezile lui, călcau pe drumuri romane, iar Roma le oferea o oarecare măsură de pace; astfel că ei datorau într-adevăr ceva Romei. Prin urmare, daţi Cezarului ceea ce îi aparţine Cezarului. Dar mai există un departament: daţi lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu.

Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat (Matei 22:22).

În mod evident, vedem în felul acesta că Domnul nostru nu a căzut în capcana lor. Deşi ei îi datorau ceva Cezarului, acest lucru nu a înlăturat responsabilitatea lor faţă de Dumnezeu. Irodienii L-au lăsat, iar acum este rândul saducheilor să lovească; şi ei, la rândul lor, încearcă să-L prindă în capcană.

În aceeaşizi, au venit la Isus saducheii, carezic că nu este înviere. Ei i-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, Moisea zis: „Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta fratelui său şi să-i ridice urmaş.” Erau, dar, la noi şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat fratelui său pe nevasta lui. Tot aşa şi al doilea, şi al treilea, până la al şaptelea. La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. La înviere, nevasta căruia din cei şapte va fi ea? Fiindcă toţi au avut-o de nevastă” (Matei 22:23–28).

Saducheii nu credeau în înviere. Ei au folosit o ilustraţie ridicolă pentru a încerca să îl prindă pe Domnul în capcană. Închipuiţi-vă o femeie care s-a căsătorit cu şapte fraţi! Trebuie să locuiești la Hollywood ca să reuşești o asemenea performanţă. Întrebarea lor existențială era: „A cui soţie va fi ea?” (Atenție: după înviere, în care ei oricum nu credeau!) Saducheii greşeau în două privinţe, iar Domnul le atrage atenţia asupra acestor lucruri.

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţinici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22:29).

Saducheii erau ignoranţi în două domenii: în ce privește Scriptura, şi-n ce privește puterea lui Dumnezeu. Doar ignoranţa faţă de Persoana și Cuvântul lui Dumnezeu i-a determinat să producă o ilustraţie atât de ridicolă. Iar răspunsul la întrebare era simplu:

Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fica îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22:30).

El nu spune că vom fi îngeri. Nu vom fi îngeri, ci vom fi ca îngerii, în sensul că în cer nu ne vom căsători. Cu alte cuvinte, în cer nu va mai fi nevoie să continuăm să ne comportăm că și cum ar trbeui să perpetuăm rasa umană. Asta nu înseamnă că soţul şi soţia care au fost foarte apropiaţi aici pe pământ nu vor putea fi împreună în cer. Însă, amândoi vor avea caractere noi şi, probabil, se vor înţelege mult mai bine acolo sus decât au făcut-o aici jos – oricum ne vom privi și trata altfel, și relațiile vor fi cu totul altele!

Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: „Eusunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Matei 22:31–32).

Aceasta este o afirmaţie devastatoare! Cum rămâne cu cei care au murit înainte? Cum rămâne cu Avraam astăzi? Ei bine, el este acelaşi Avraam dintotdeauna. Avraam, Isaac şi Iacov au fost pur şi simplu mutaţi de pe pământ într-un alt loc. Ei nu sunt morţi, sunt vii. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la cei dragi ai tăi care sunt în Hristos şi care te aşteaptă în cer. Dumnezeu este și are viața în Sine! Acesta este un adevăr glorios! (Matei 22:33).

Noroadele care ascultau aurămas uimite de învăţătura lui Isus

Deci irodienii şi saducheii au fost reduşi la tăcere. Fariseii îl urmăriseră pe Isus în disputa cu aceste două grupuri. Ei erau un partid politico-religios şi doreau să vadă împărăţia lui David restaurată cu putere pentru a scăpa de Roma. Pentru împlinirea acestei dorinţe de restaurare, se aliaseră cu irodienii, dar ca partid religios erau în opoziție cu saducheii. Fariseii ar corespunde aripii conservatoare a bisericii de astăzi, iar saducheii ar corespunde aripii liberale a bisericii. Fariseii aveau și ei intenţia de a-L prinde în capcană pe Domnul, astfel că reprezentantul lor, un avocat, I-a pus o întrebare foarte interesantă.

Cândau auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? (Mat. 22:34-36)

Fariseii se adunaseră în grabă, elaboraseră o strategie şi îl scot la înaintare pe acest cărturar, expert în Legea mozaică, pentru a-L ispiti cu o întrebare care avea și o doză de infantilism: care-i cea mai mare poruncă?! Replica Domnului nu întârzie, ca de obicei:

Isus i-a răspuns: „Săiubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. (Mat. 22:37–38)

Deuteronom 6:4-7 este un pasaj pe care evreii pioși îl recită de două ori pe zi, la începutul rugăciunii Sh’ma Israel... Deci nu e o surpriză ce le spune Domnul – doar că El continuă și o echivalează cu o a doua, preluată din Lev. 19:18:

Iar a doua, asemenea ei, este: „Săiubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22:39)

Dacă îţi evaluezi viaţa în baza acestei porunci, îţi dai seama că eşti departe de slava lui Dumnezeu. Domnul nostru este foarte direct şi sincer cu oamenii aceștia, și le spune clar: „Dacă chiar vreți să știți, acestea sunt poruncile de bază: Să îl iubeşti pe Dumnezeu este cea mai mare poruncă, şi să îl iubeşti pe aproapele tău este următoarea.” Și conchide:

În acestedouă porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii. (Mat. 22:40)

Practic, pe aceste două porunci se rezemă, de fapt, întreaga Lege mozaică. A fost atât de clar și corect răspunsul lui Hristos, încât dacă fariseii ar fi fost sinceri ar fi spus: „Ne lipseşte slava lui Dumnezeu. Nu putem fi mântuiţi prin Lege; avem nevoie de un Mântuitor.” Şi în momentul acela, Domnul Isus Hristos, Mântuitorul era deja aproape sub umbra crucii.

Dar Fariseii nu se potolesc! Ei se agitau febril încercând să-L prindă pe Domnul cu o altă întrebare, când Isus le-o ia înainte şi le pune El o întrebare lor:

Pecând erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” „Al lui David”, I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: „Domnula zis Domnului Meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”? (Mat. 22:41–44)

Domnul Isus citează Psalmul 110:1. Cum ar fi putut David să îl numească pe fiul său Domn? Fariseii ar fi trebuit să spună că fiul trebuie să se nască în mod supranatural, și să fie mai mare ca David, pentru ca acesta să-l numească „Domnul meu.”

Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui? (Mat. 22:45)

Aceasta era întrebarea pătrunzătoare pe care Domnul nostru le-o pune fariseilor. O asemenea întrebare are o serie de implicaţii uimitoare: Domnul nostru a afirmat că David a scris Psalmul 110, că l-a scris prin Duhul Sfânt şi că a scris despre Mesia. „Dacă David îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?” Cum ar fi putut David să îl considere pe fiul său superior, dacă nu ar fi fost cu adevărat fiul său? Singurul răspuns logic la această întrebare este o descendență și o naştere miraculoase. Isus este fiul lui David, dar El este mai mare decât David. Un fiu al lui David este mai mare decât David doar dacă în linia genealogică apare cineva mai mare, care să genereze o descendență superioară. Relatările naşterii supranaturale a lui Isus necesită un singur răspuns satisfăcător. Domnul lui David a intrat în linia genealogică a lui David, aşa cum se afirmă în Evanghelia după Luca: „Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). El este mai mare decât David pentru că este Domnul din cer, coborât pe pământ în trup de om!

Mesia Isus Hristos îi forţa pe farisei să se confrunte cu chestiunea reală şi să Îl recunoască drept fiu al lui David şi Domn al lui David. Această întrebare rămânând fără răspuns de la experții Legii, confruntarea cu liderii religioşi se încheie, aceștia constatându-se încă o dată surclasați.

Nimeninu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-aîndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări. (Mat. 22:46)

Constată că nu pot să îi răspundă (aceasta este una dintre dovezile extraordinare ale dumnezeirii Lui!) – așa că din acest moment, nu L-au mai atacat verbal. Ei Îl condamnaseră deja la moarte, și acesta este direcţia înspre care vor acţiona de acum înainte.

Finalul capitolului coincide cu finalul întâlnirii noastre de azi, dar ne reîntâlnim mâine...